Eseul despre discursul postmodernității, ca o critică a individualismului extrem, deconstruiește psihanalitic și sociologic mai întâi aspectele discursului referitoare la identitate, care a devenit ideologia principală a postmodernității.

Critica acestui discurs necesită însă prezentarea diverselor forme de alteritate, care constituie relația fundamentală a subiectului cu celălalt, pe care individualismul o neagă.

Ulterior, sunt prezentate principiile fundamentale ale statului democratic: Libertatea, Egalitatea și Solidaritatea, pe care cetățenii ca indivizi tind în practică cu fanatism sau indiferență să le reducă și să le dezavueze.

Dialectica dintre contradicții și conflictele care apar este definită ca alienare, care caracterizează faza târzie a postmodernității secolului XXI.

Dinamică alienării amenință însă statul de drept democratic. O referință critică istorică și structurală la relația dintre structurile instituționale și revoluții, precum și între religiozitate și secularizarea instituțiilor din Europa, arată în cele din urmă pericolele care pândesc în cultura postmodernă și necesitatea rezistenței la acestea.