Modul în care sunt grupate și abordate temele în Umane, prea umane corespunde formei aforistice de căutare a adevărului. Primul volum include, pe lângă prefață și Postfață, nouă capitole sau parți în care se discută, în primul rând, despre Lucrurile prime și ultime și apoi despre Istoria sentimentelor morale; urmează părți dedicate vieții religioase, artei, culturii, familiei, statului.

Această articulare pare să corespundă organizării tradiționale a filosofiei sistematice, începând de la lucrurile prime și ultime, deci de la o tratat asupra problemelor fundamentale, așa cum sunt acestea formulate și rezolvate, în măsura posibilului, în metafizica clasică. Părțile următoare par de asemenea să se potrivească cu schema tradițională a ramurilor filosofice, dacă considerăm partea despre istorie sentimentelor morale o etică, partea despre viața religioasă o filosofie a religiei, iar restul o estetică, o filosofie a statului și, în cele din urmă, o antropologie (Omul cu sine însuși).

O examinare mai amănunțită a conținutului va arăta însă că avem de-a face cu ceva complet diferit de un sistem închis și că Nietzsche vrea mai degrabă să dezvăluie adevărurile dominante ‘adevăruri’ și moduri de gândire de protecțiile lor sistematice și să expună în fața noastră caracterul problematic, dacă nu cumva învechit, al principiilor metafizicii, eticii, esteticii etc.

Așadar, este logic că, în al doilea volum, Nietzsche renunță la succesiunea aproape parodică a ramurilor filosofice și împrăștie, în loc să concentreze, eseurile scurte și aforismele care constituie partea cu titlul Opinile amestecate și aforismele, care nu mai este împărțită în părți, la fel ca și al doilea, ce conține un scurt dialog între Rătăcitor și Umbra sa.