Un patriota al meu, regretatul Dionysios Zizos, un om foarte bizar și filozof sui generis, a publicat odată într-o carte autobiografia sa. De ce? Ce a făcut, ca să creadă că îi pasă cuiva de viața lui? Nimic absolut. Așa că, fără nicio ocazie, a scris și tipărit autobiografia sa.

În prefața ei, însă, își justifică faptele cu afirmația ciudată că fiecare om, oricine ar fi el, orice ar face, are datoria, ca membru al societății, odată ce a împlinit cincizeci de ani, să dea socoteală societății, să se justifice pentru faptele vieții sale și să fie îndreptățit. Numai dacă aș accepta această afirmație a lui Zizos despre datoria „fiecărui om care a împlinit cincizeci de ani”, aș decide și eu să îmi scriu viața.

Pentru că nu mi-aș imagina că vreunul dintre cunoscuții mei și îndepărtații meu s-ar interesa de aceasta. Ce contează dacă am scris câteva romane și piese de teatru care au plăcut? Cititorul, care se bucură când citește o carte sau vede o reprezentație, se mulțumește cu această plăcere și, în mod formal, doar întreabă despre autor, care, în profunzime, îi este indiferent.

Câțiva, care din alte motive pot fi interesați de el, sunt în esență indiferenți față de opera sa, pur și simplu pentru că nu simt plăcerea unui cititor sau spectator adevărat. „Meseria” lor i-a făcut insensibili și incapabili. Pentru ei aș scrie eu viața mea? Niciodată! Îi iubesc atât de puțin și simt legătura mea cu ei atât de slab!