Cu timpul am început să mă atașez de eroi adevărați: astronauți care se străduiau să ajungă pe lună, medici care creau vaccinuri pentru a salva milioane de oameni. Lideri politici care protestau pentru drepturile celor insuficient reprezentați. Lideri politici care formau guverne în care poporul avea voce. Soldați decorați care se întorceau din Coreea și mai târziu din Vietnam. Figuri sportive care își depășiseră limitele. Alpinisti care urcau mai sus, scafandri care se scufundau mai adânc, marinari care călătoreau mai departe și explorau necunoscutul. Vizionari care încercau să curețe atmosfera, să salveze oceanele și să protejeze ecosistemele fragile. Admiram fiecare dintre acești bărbați și femei remarcabili, dar în adâncul sufletului știam că nu eram deloc ca ei. Ei erau mai inteligenți, mai puternici și mai curajoși. Aveau toate acele trăsături pe care eu nu le aveam. Aveau superputeri pe care eu pur și simplu nu le posedam. De aceea erau eroi și de aceea erau singurii care puteau salva lumea.

Totuși, m-am înșelat. În 1977, am absolvit Universitatea din Texas la Austin și m-am alăturat Echipei de Misiuni Speciale a Marinei Americane. În următorii treizeci și șapte de ani, am călătorit în întreaga lume. Am văzut cea mai rea față a umanității: război și distrugere, boală și sărăcie, cruzime și indiferență. Lumea este plină de probleme, aparent dificile, nerezolvabile, dureroase! Totuși, în acești treizeci și șapte de ani am văzut și cea mai bună versiune a speciei umane. Bărbați și femei care au căutat pacea, care au reconstruit națiuni, care au tratat boli și au scos săracii din sărăcie.