De mic copil am avut o evlavie față de Biserică, lucru pe care, paradoxal, l-a acceptat și respectat tatăl meu, deși nu era deloc religios. Îmi permitea să mă ocup cu slujba divină. Deși celelalte surori și frați ai mei, chiar și duminica, erau trimiși la muncile agricole necesare, pe mine mă lăsa să particip la biserică și să ajut la strană. Pentru a învăța muzica bizantină, care îmi plăcea foarte mult, am avut permisiunea lui să merg câteva seri pe săptămână la Lefkonoiko, unde era Gimnaziul, la cinci kilometri distanță de satul meu, lucru periculos pe atunci pentru un adolescent de șaisprezece ani.

Mama mea, bunica mea și mătușile mele aveau o evlavie deosebită față de Dumnezeu. Acest lucru m-a influențat și pe mine, fără îndoială. Preotul din satul meu era simplu, neprefăcut, cu dragoste și funcționalitate, cu seriozitate și o viață atentă. Îmi arăta multă dragoste față de mine, de aceea mai târziu m-a îndrumat și la Școala Teologică. Mă temeam de gândul la preoție, gândindu-mă, pe de o parte, la mărimea ei și, pe de altă parte, la neputința mea. Odată, însă, când am terminat lecția de muzică bizantină, profesorul mi-a spus: "Nu vii să te facem diacon aici la Lefkonoiko, unde avem nevoie de un diacon?" De îndată ce mi-a spus asta, s-a aprins o focă în inima mea să slujesc Biserica lui Hristos. Dar cum să-i spun tatălui meu? Dar dacă ceva este de la Dumnezeu, se face, oricât de greu sau imposibil ar părea logic. Mătușa mea, căreia i-am dezvăluit secretul meu, l-a spus tatălui meu, iar acesta, spre surprinderea noastră, a spus: "Studii acestea necesită bani, dar să meargă".