În fiecare an, chiar de una sau două ori, mergeam pe Munte să respir aerul său, să-i ascult vocea. M-au interesat foarte puțin sau deloc comorile culturale inestimabile ale Muntelui. Ceea ce mă interesa în principal erau oamenii săi sau, mai bine zis, partea nevăzută a Muntelui.

Câțiva bătrânei anonimi care te impresionează prin simplitatea și bunătatea lor, nebunia și autenticitatea, politețea, dar și asprimea, libertatea, dar și îngustimea minții. Îmi plăcea în mod special și căutam să ascult poveștile aghioriților, în special ale celor bătrâni. Îmi plăcea felul în care povesteau, chiar dacă aveau uneori o anumită naivitate sau mai degrabă copilărie. La urma urmei, «așa este împărăția cerurilor...»

Să fie așadar acest carnețel-jurnal o recunoștință justă către „Muntele cel sfânt” și o mulțumire din suflet părinților aghioriți pe care i-am cunoscut și care ne-au susținut în anii grei ai tinereții și nu numai.