Căutarea și critica ediției pentru prima dată (editio princeps) a celor două tragedii ale acum necunoscutului în scris Zaharia Karantinu, scrise în greaca veche la începutul secolului al XVIII-lea (Abel probabil în ultima dvigă de ani ai secolului al XVII-lea), are o semnificație multiplă pentru multe domenii ale culturii neo-grecești, deoarece aceste lucrări sunt unice pe mai multe niveluri: pentru literatura greacă a secolului al XVIII-lea, la capitolul Literati ai dominației otomane.

Ele constituie un punct de referință pe drumul Ortodoxiei către teatru, care începe în 1692 cu satiricul „Ahuire”, care se desfășoară de asemenea în București, deși în cazul lui Karantinu cele două tragedii imită pe multe niveluri tragedia antică și una dintre cele două are chiar un subiect pur istoric.

Teatrul religios neo-grecesc dobândește două noi texte de o importanță semnificativă, însă dintr-un spațiu spiritual diferit de cel al teatrului religios egeean din perioada 1600-1750, influențat de existența teatrului isusitian și de modelul dramatic al tragediei martirilor.

Acestea constituie dovezi importante pentru cunoașterea limbii grecești vechi în școlile religioase ortodoxe ale vremii și sunt în final unice, deoarece nu pot fi incluse în niciuna din categoriile tradiționale ale preocupărilor filologice și teatrale: Texte dramatice grecești vechi, care imită tragedia attic, scrise la începutul secolului al XVIII-lea în mediu școlar și clerical în București sau Constantinopol.

Sunt dovezi unice ale nivelului cunoștințelor antice și al abilității lingvistice a clerului, precum și al atmosferei spirituale din școlile religioase grecești ale dominației otomane.