Atunci când te hotărăști să te ocupi în mod serios de opera poetică a lui Rainer Maria Rilke - cel puțin de cea cunoscută din traducerile traducătorilor greci - și începi să aduni materialul de care ai nevoie pentru a merge mai departe decât ceea ce s-a transmis, nu bănuiești drumul dureros pe care ți-l va arăta acest fluviu liric al literaturii de limbă germană din secolul al XX-lea.

Dacă te oprești extaziat pe platoul palid luminat al inspirației sale expresioniste, unde șuieră vântul spiritului său neliniștit și mereu nemulțumit, simți că te cuprinde acea teamă sfântă care provoacă întotdeauna înălțarea mistică a pasiunii lirice neîncetate a unui poet înaripat.

Un inspirat care simte freamătul divinității, fără a putea totuși să o cucerească pe deplin, pentru a se calma în atingerea catifelată a prezenței sale.