Aristotel a scris trei lucrări etice: Etica Nicomahică, Etica Eudemia și Etica Mare. Prima este considerată mai bogată, mai sistematică și mai bine fundamentată.

Înțelegerea Eticii lui Aristotel presupune corelarea acesteia cu Politica sa, care este într-un fel parte integrantă. Etica are ca obiectiv binele individului, în timp ce politica se ocupă de binele orașului-stat, adică al colectivului social care este considerat mai mare și mai perfect și mai frumos și mai divin.

Etica și politica constituie pentru Aristotel o pereche în cadrul căreia etica reprezintă nucleul politicii. Un numitor comun al eticii și politicii este omul: omul ca purtător de virtuți și omul ca cetățean.

Pentru Aristotel, etica și politica sunt două domenii autonome ale filosofiei practice cu identitate conceptuală distinctă și conținut specific, care, desigur, nu doar că pot, dar trebuie să coexiste într-o unitate armonioasă care poate fi numită politică în sensul său cel mai larg.

Ceea ce îl îndreptățește pe Aristotel să numească politică întreaga filosofie practică este faptul că el vede omul, purtătorul actelor morale, ca cetățean, ca membru al societății politice. Unitatea eticii și politicii decurge din scopul lor comun, care este, în cele din urmă, întotdeauna fericirea, elementul dominant atât al eticii, cât și al politicii.