Sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI nu au fost favorabile studenților de Relații Internaționale, cu atât mai puțin celor care se ocupă de Orientul Mijlociu.

Decenii înainte de 1990, oamenii de știință politici și colegii lor din domeniul distinct, dar înrudit, al Relațiilor Internaționale susțineau că puteau analiza și, într-o anumită măsură, prezice evoluția societăților, încadrându-le într-un context mai larg de modernizare - capitalist, socialist sau alt 'drum al treilea' - și de schimbare a sistemului mondial, adică a ceea ce, din începuturile anilor '90, este numit 'globalizare'.

Cu toate acestea, istoria nu și-a pierdut capacitatea de a surprinde, iar în ultimele decenii ale secolului XX a demonstrat că această magie, pe care Hegel a subliniat-o celebru, a rămas întotdeauna vie.

Profesorul tunisian de sociologie, Fraig Stambuli, îmi explica odată, în timp ce conducea entuziast prin orașul său natal, orașul Monastir, fosta reședință a președintelui Habib Bourguiba, că trei evenimente recente au pus sub semnul întrebării afirmațiile științei sociale privind cunoașterea Orientului Mijlociu, dar și în general.

(. . .) [Fragment din textul introductiv al ediției]