Poate că astăzi ne este rușine de închisorile noastre. Cât despre secolul al XIX-lea, era mândru de fortărețele pe care le construia la marginea, și uneori în centrul, orașelor. Era fascinat de această nouă blândețe care înlocuia gările. Se lăuda că nu mai pedepsește corpurile și că de acum știe să reformeze sufletele. Acești ziduri, aceste măsuri de securitate, aceste celule reprezentau un demers global de ortopedie socială.

Dacă cineva fură, ajunge la închisoare. Dacă violează, ajunge la închisoare. Dacă ucide, ajunge la închisoare. De unde a apărut această practică ciudată și acest plan misterios de încarcerare pe care îl promovează Codurile penale ale vremurilor noi? Este oare o moștenire veche din temnițele Evului Mediu? Probabil că este o tehnologie nouă: de la secolul al XVI-lea până la secolul al XIX-lea, s-a creat un ansamblu de procese care distribuie, controlează, cântăresc, instrucționează indivizii, făcându-i, în același timp, „obedienți și utili”. Supraveghere, exerciții, antrenamente, calificative, grade și poziții, clasificări, examene, înregistrări. Un întreg demers pentru supunerea corpurilor, pentru controlul complexității umane și procesarea puterilor lor s-a dezvoltat de-a lungul secolelor epocii clasice în spitale, în armată, în școli, colegii sau laboratoare: disciplina.

Secolul al XVIII-lea a inventat poate libertățile; le-a oferit însă un substrat profund și stabil, societatea disciplinară la care continuăm să aparținem. Închisoarea trebuie corelată cu formarea acestei societăți de supraveghere. Sistemul penal modern nu se mai îngăduie să susțină că pedepsește crime. Se pretinde că reformează criminalii.

De două secole păstrează legături strânse și de rudenie cu „științele omului”. Aceasta este mândria sa, modul său în cele din urmă de a nu-i fi rușine de sine: „Poate că nu este încă complet corect. Aveți răbdare, vedeți câte cunoștințe am început să obțin”. Cum ar putea însă psihologia, psihiatria, criminologia să justifice justiția modernă, având în vedere că istoria lor se referă la aceeași tehnologie politică, la punctul în care s-au format cei care au fost și cei care nu au fost?

Sub cunoașterea ce are ca obiect oamenii și sub umanitatea pedepselor se află o investiție disciplinară a corpurilor, o formă amestecată de supunere și obiectivare, o comună „putere-cunoaștere”. Putem oare să prezentăm genealogia moralei moderne pe baza unei istorii politice a corpurilor?

[Fragment din textul de pe coperta din spate a ediției]