Ai întrebat din nou și din nou De ce atâta pesimism în scrierile mele De ce această vânătoare neîncetată cu moartea?

Un zâmbet ironic poate să dezvăluie cauza Un zâmbet care, la final, Să dezvăluie cunoștința pe care ai căutat-O Vei putea să o înduri Să știi omul care a devenit umbra lui însuși?

Căci ca o carte deschisă M-ai citit, dar nu m-ai înțeles Poate că nu ai deschis-o niciodată, dacă ai fi înțeles mai bine filosofia ei Acum e prea târziu.

Toxiciitatea flirtează cu cotidianul Odată râdeam Dar doar din reacție Visurile mele navigau spre lumi mai puțin realiste cu o greutate le-am salutat și am rămas în barcă singur apa începe să mă înece, dar unde sunt găurile, cred că nu am văzut niciuna le-am închis bine.

Vezi bine, nu este barca, ci corpul care îmbracă sufletul tău nu sunt vinovățiile care te îneacă ci apa nepătată care te părăsește și acest nud și gol de visuri doar atunci te vei lăsa din nou în pat liniștit și vei zâmbi cu adevărat nu te teme nu acuza pe nimeni gândind că nu ai fost niciodată decât un simplu trecător.