Lucrarea compozitorului Ioannis Andreu Papaioannou, cunoscut simplu, dar cu toată gravitatea cuvântului, drept „Înțelept” de mulți dintre elevii săi la Studii Superioare Teoretice și Compoziție, ocupă o poziție remarcabilă în creația muzicală neoelenică.

Papaioannou a fost un pionier în perioada postbelică în răspândirea atonalității și a dodecafonismului în Grecia, dar o mare parte a operei sale este fundamentată pe idiomuri tonale. Muzicologul Xenía Theodoridou prezintă lucrările tonale de muzică de cameră ale compozitorului, scrise între 1936 și 1962, în corelație cu elemente din viața și personalitatea sa artistică, în principal din anii tineretii și din prima sa maturitate, precum și cu referințe și comparații cu restul operei sale și cu contextul istoric al creației sale, atât grecesc cât și străin.

Lucrarea lui Papaioannou se dezvăluie cercetătorului ca fiind variată, subtilă și cu tendințe selective de a extrage din clasicismul romantic, impresionism, căutări de stil național în muzica tradițională și bizantină, cât și din idiomuri contemporane, dar și cu constante stilistice atemporale, precum economia și organizarea motivelor și temelor, elementul programatic și căutările arhetipale ale grecenilor.

Efortul constant de a oferi răspunsuri creative care să se alinieze cerințelor vremurilor, așa cum devin acestea evidente în Grecia și la nivel internațional, îl conduce la crearea de lucrări muzicale care reușesc să îmbogățească și să reînnoiască repertoriul neoelenic al acestui gen și care constituie o moștenire valoroasă a muzicii neoelene.