Ochi ei albaștri, agitați, uneori se ascundeau în spatele buclelor ei roșcat-aurii, pe care le împingea înapoi cu dosul mâinii drepte, alteori străluceau de bucurie când ne întâlnea cu un zâmbet. Aveau aceeași culoare a ochilor tatălui ei. Nu erau negri sau căprii conform standardului grec: întreaga ei siluetă avea acea lumină deschisă pe care o întâlnim adesea în multe zone ale Evrosului, departe de țărmuri, care o făcea întotdeauna să iasă în evidență.

De îndată ce ne vedea pe noi, copiii, ne chema să ne așezăm lângă ea și începea să ne spună poveștile ei nesfârșite despre viața sa aventuroasă, așa cum le veți afla și voi de la ea prin paginile cărții sale. Aceasta era „Annuța”, a cărei vis era să devină „învățătoare”, așa cum era nașa și mătușa ei, Maria, pentru că dorea mult să ajute și să ofere tuturor. Aceasta a fost și a rămas pentru noi toți Annuța noastră!