ROMANTICUL DON JUAN este punctul în care putem considera că începe erodarea ironică (nu inversarea) romanticismului. În fața cererii de autenticitate, pe care o percepe și o simte că pătrunde atmosfera din jurul operei sale, Byron va mobiliza mașina satirică, dar și cele mai subtile aranjamente ale ironiei și le va instala în centrul unei noi conștiințe poetice.

Aici se va dovedi a fi cel mai puțin romantic dintre poeții romantici, iar în cele din urmă, în Don Juan, și cel mai puțin byronian, deși nu există îndoială că marele epic comic reprezintă pentru Byron însuși –la fel ca și pentru cititorul de astăzi– continuarea firească a operei sale anterioare, extensia și culminarea ei.

Este suficient să auzim în această culme, înghițit în învălmășelile ironiei și sub tonurile unei viziuni elevate asupra umanității, ecoul unei groaze care, după romanticism, va veni tot mai aproape de noi: groaza nihilismului, a pustiirii morale.

De aceea, acest epic lung poate fi atât de eliberator de ușor, dar și atât de profund emoționant – la fel de crucial pentru restul literaturii, câtă vreme va mai dura, versificat și în proză.