„Spuneți că Sfântul Roman a contribuit cu sute de minunati imnuri ale sale la parcursul și evoluția tradiției noastre populare? Așadar, m-am întors la tradiția noastră și am lăsat ritmul ei - acela care există în noi toți - liber să mă ghideze. Poezia noastră antică și bizantină se exprimă în evoluția ei continuă în cântecele poporului, în așa-numitele folclorice - de ce nu și în rebetice. Această desfășurare, această concluzie am simțit că ar trebui să devină începutul și ghidul meu. Am prins firul de acolo, iar ceea ce am ajuns să realizez cred că este un vers de cincisprezece silabe cu rupturi și un stil care se referă la folclor, la tradiția noastră populară. Spun „cred”, deoarece nu sunt filolog și nu cunosc detalii tehnice. Oricum, mi s-a părut că, cu această abordare, cuvântul Sfântului Roman venea și prindea viață!”

„Asta a fost calea; dar parametrii care trebuiau să fie îndepliniți simultan au fost mulți. Trebuia: a) să existe ritmul poetic b) să se păstreze intact sensul, spiritul și încărcătura emoțională a versurilor c) să se păstreze intactă (Dumnezeu să ne ferească, fără greșeli!) subtilitatea, bogăția, pedagogia și învățătura patristică, ortodoxă, divin inspirată a Sfântului Roman d) să se redea într-un fel savoarea formelor literare - contradicțiile, caracteristicile „Romanice” ale jocurilor de cuvinte, rimările interne - și vitalitatea dialogurilor e) să se mențină fluxul sensului și legătura dintre penultimul vers și ultimul, care este identic în toate casele și se numește efimnion. Dificultatea a fost mare. Am fost nevoit să iau mai multe libertăți și să cer de multe ori permisiunea de la doamna-poet - din fericire, este ușoară și îngăduitoare în această privință.”

(Nota introductivă a autorului)