„Etica în general, personală și instituțională, deontologică și virtuotică, presupune subiecți capabili să dezbată și să decidă […] cum să se comporte corect și să trăiască moral, adică să fie cetățeni egali în ‘regatul scopurilor’. Fără subiecți bine conturați, adică fără persoane, nu se poate vorbi nici despre datorii, nici despre valori.

„Punctul de plecare pentru abordarea problemei persoanei […] nu poate fi altul decât acceptarea că existența noastră biologică, spațio-temporală este nucleul indispensabil pentru ca să existe persoane […] Această acceptare înseamnă respingerea teoriei celor două lumi. Totuși, aceasta nu implică automat și aderarea la cercul teoriei strict empiriste sau reducioniste. Persoana nu este doar ceea ce fiecare terț poate observa și explica dintr-o perspectivă externă. […] Elementul său este de asemenea conștiința de sine, perspectiva primului persoană, care este capabil să reflecteze ca subiect cunoscător și acționând, lucru ce îi permite să își asume inițiative, să diagnosticheze și să accepte provocările realității și să reacționeze autentic la acestea, anticipând cu imaginația sa evoluția viitoare a lucrurilor și contribuind, în măsura posibilului, la formarea acesteia, acceptând riscurile și responsabilitățile corespunzătoare.

„Vârsta […] este faza vieții noastre care ne oferă posibilitatea contabilizării, care ne permite să privim retrospectiv parcursul nostru vital și să ne simțim mândri de persoana care am reușit să devenim, cu condiția să nu fi risipit sau neglijat investițiile în sine pe care le-am făcut și pe care le-am putea face în toți acești ani care au trecut. Fără această posibilitate pe care ne-o oferă vârsta, fără, adică, posibilitatea, dacă nu toți, atunci unii oameni, mai norocoși și mai admirabili, să poată face evaluări pozitive ale vieții lor, viața în general nu ar avea sens și valoare. Acest lucru justifică […] o profundă recunoaștere morală că viața umană […] implică posibilitatea de a deveni, grație eforturilor fiecăruia dintre noi, demnă de a fi trăită.”