În celula unei închisori, pe canapea, în colț, se află întinsă Gabriela, în vârstă de 56 de ani, cu părul gri, îmbrăcată în uniformă gri de deținută. În fața ei, există o mică fereastră cu gratii, iar ea privește luna plină care cade peste ea. Lângă, ușa celulei cu gratii de asemenea, mai departe o toaletă și în fața publicului un simplu scaun de lemn. Muzica scade încet până când se face o liniște absolută. Gabriela se ridică de pe pat și apropiindu-se de fereastră se agață cu mâinile de gratii. Ridică picioarele încercând să vadă afară, dar nu ajunge cu capul complet, doar la nivelul ochilor. Își întoarce trupul, se apropie de public, privind în depărtare meditativ și se oprește în fața lor. Își ridică ușor umerii și apoi monologhează. Vocea ei se aude grea și obosită.

GABRIELA S-a lăsat noaptea... S-a lăsat noaptea încă o dată și eu nu pot să prind luna... nu pot să mă spăl sub lumina ei, nu pot să mă joc de-a v-ați ascunselea cu ea... nu pot să dansez sub strălucirea ei, să-i vorbesc despre iubiri... greșeli... erori... Dar nu am uitat nimic... Astăzi, 19 aprilie 1986, număr. Ani... douăzeci... Luni... două sute patruzeci... Nopți... șapte mii trei sute două... Zilele, nu, nu le număr, acestea nu mă ating... ziua sunt invizibilă... nu trăiesc... nu exist... Dar când soarele începe să se ascundă, amintirile ies din sertarele lor și mă urmăresc ca niște demoni, să-mi amintească că trăiesc, că încă exist... Câți ani mă vor chinui încă, nu știu... În fiecare zi care răsare îmi doresc să fie ultima, dar... dar, când întunericul se așterne, eu renasc din propria mea cenușă.