Reflecția lui Giannos se concentrează fanatic asupra studiului peisajului; mai degrabă asupra adâncirii structurii acestuia și identificării dinamicii pe care o conține liniștea sa exterioară. Cu zece ani în urmă, pictorul a surprins cu o serie de peisaje în afara convențiilor și a ceea ce este bine cunoscut. Cu o mișcare rapidă și largă a pensulei, cu mișcări ritmice care scriu și rescriu pliurile pământului sau pulsația eternă a mării, el reda un spațiu personal, plin de intensitate și sensibilitate. A fost contribuția sa la tema antică a peisajului, dar cu o viziune radical reinventată, care se traducea cu adevărat într-o pictură plină de iubire.

În aceste lucrări, de obicei, lucrează cu un nucleu, un „eveniment” care explodează și ocupă abundent spațiul. Pentru a ajunge la acest rezultat, Apostolos Giannos va îmbrățișa multe limbaje. Observația acută a impresionișmului care însă vede lucrurile din exterior, pasiunea expresionismului care le abordează din interior, instinctul suprarealismului și, în cele din urmă, principiile peisajului abstract.

Și este cu adevărat ciudat cum un creator mai mult emoțional decât rațional a reușit să încorporeze un material atât de heterogen și istoric în idiomul său personal. Cu atât mai mult cu cât peisajul lui Giannos nu are caracteristici geografice specifice, ci se referă atât la peisajele lumii, cât și la imaginile care dorm în subconștientul pictorului și care demonstrează relația senzuală care îl leagă mai larg de spațiu. Este, de fapt, iconografia unui loc, o expunere mai mult a funcțiilor imaginației decât a unui real existent. Formele sau reducerile abstracte subliniază clar caracterul personal al lucrărilor.