Două sunt temele cu care se ocupă această carte. Prima, complexă și într-o mare măsură narativă, este istoria relațiilor dintre Bizanț și popoarele din Europa de Est. Aceste relații — politice, diplomatice, economice, religioase și culturale — vor fi examinează prin prisma politicii externe a Imperiului Bizantin, dar și din perspectiva popoarelor din Europa de Est, care, fie din proprie inițiativă, fie reacționând la stimulente oferite de Bizanț, s-au aflat în orbita sa.

A doua temă este mai unitară și cuprinzătoare. Prin intermediul relațiilor pe care aceste popoare le-au stabilit cu imperiul în perioada medievală, clasele conducătoare și educate ale lor au ajuns să adopte multe caracteristici ale culturii bizantine, având ca rezultat că erau în stare să participe și, în cele din urmă, să contribuie la o tradiție culturală comună. Această tradiție era formată din diverse elemente. Printre ele se număra mărturisirea comună a credinței în creștinismul oriental; recunoașterea primatului Bisericii din Constantinopol; acceptarea — cel puțin tacită — că împăratul bizantin avea un anumit grad de autoritate asupra întregii ortodoxii creștine; acceptarea normelor dreptului bizantino-roman; și convingerea că standardele literare și metodele artistice cultivate în școlile, mănăstirile și atelierele imperiului aveau o valoare universală și erau demne de urmat.

Moștenirea bizantină a acestor țări din Europa de Est a fost, cred eu, un element destul de semnificativ al tradiției lor medievale pentru a justifica afirmația că, din anumite perspective, formau o comunitate internațională unitară.