Pe baza tuturor acestor lucruri, putem percepe ultima versiune a lui Magritte, în Asta nu este o pipă. Așezând desenul unei pipe și formularea care îi servește ca legendă pe suprafața bine definită a unui tablou (în măsura în care este vorba despre o pictură, literele nu sunt decât imaginea literelor, iar în măsura în care este vorba despre o tablă de scris, desenul nu este decât extensia didactică a unui discurs).

Așezând acest tablou pe un suport tridimensional, gros și solid, Magritte face tot ce este necesar pentru a reconstrui (fie cu ajutorul eternității unei opere de artă, fie cu adevărul unei lecții despre lucruri) locul comun dintre imagine și limbaj. Cu toate acestea, această suprafață este imediat contestată: deoarece pipă, la care Magritte s-a apropiat cu atâtea precauții în text, a fost închisă împreună cu acest dreptunghi instituțional al tabloului, uite-o pe cea care a zburat: este acolo sus, într-o flotare fără punct de referință, lăsând între text și desen, care ar trebui să fie legătura și punctul de convergență pe orizont, doar un mic spațiu gol, strâmta canelură a absenței sale - ceva ca un semn fără descriere fizică a evadării sale.

Și atunci, pe stâlpii lui înclinați, și atât de vizibil instabili, nu rămâne pe șevalet nimic altceva decât să se răstoarne, cadrul să se dizolve, tabloul și pipă să cadă la pământ, iar literele să se împrăștie: locul comun - o lecție banală sau cotidiană - a fost pierdut.

[Fragment din textul de pe coperta din spate a ediției]