George Dialegmenos se numără printre puținii autori dramatici locali postbelici –dintre cei mai importanți din vremea sa– al cărui lucru se adâncește obsesiv în problemele memoriei și modurile sale de manifestare: timpul care trece, traumele trecutului și stăpânirea celor vii de fantomele sale.
Așadar, cartea de față se ocupă cu domeniul multidisciplinar al memoriei și cu tropii săi complexi, încercând să aplice în dramaturgia lui Dialegmenos diferitele perspective analitice care s-au deschis în ultimii ani prin studiile mnemonice.
Genul de dramă „neogotică” al lui Dialegmenos, care adesea introduce spectatorul în spațiul straniu, terifiant și paradoxal, se ocupă cu toți tropii memoriei: (1) cu memoria traumatizantă, care se caracterizează prin repetarea patologică și compulsivă a traumelor din trecut ca experiență apropiată înfricoșătoare care, pe lângă victimă, îl afectează și pe agresor; (2) cu nostalgia modernă care se leagă de sentimentul revenirii imposibile într-o „epocă fericită” idealizată din trecut, în „vatra” și „leagănul originii” sigure și în tinerețe, din cauza transformărilor sociale, economice și tehnologice accelerat în curs de desfășurare care conduc imigranții lumii contemporane în starea de nevoiaș social, exil cultural și deplasare spațio-temporală; (3) și, în cele din urmă, cu nostalgia postmodernă comercializată a retro-ului care, mediatizată de produsele consumatoriste contemporane ale mass-media, reciclează trecutul oferindu-l spectatorului în mod simulativ, iluzoriu și ahronic, ca și cum l-ar făcea să fie „real” în prezent.
Pasiunea intensă a eroilor dramelor lui Dialegmenos pentru amintiri și trecut demonstrează efortul lor disperat de a construi sau menține identitatea autobiografică, care se împleteste cu memoria socială și istorică colectivă recentă.
