Marea sa problemă: imaginea pe care o va proiecta către lume. Pe măsură ce muzica trupei Wham! devenea tot mai mult o reînviere a pieselor soul din anii ’60 și a grupurilor vesele de la Motown, George se închidea într-o imagine sufocantă, pe care cu anxietate încerca să o impună în exterior. Activismul gay abia începea să se răspândească – provenind din New York – și să devină cunoscut la nivel internațional, dar George era încă prea inocent pentru a fi informat despre asta. Și nici măcar nu îndrăznea să se gândească la asta. Având în față ca un totem care îi provoca teamă pe tatăl său, un cipriot muncitor care dorea să reușească într-o țară străină, George încerca să câștige dragostea tatălui și, în același timp, să scape de ADN-ul său, care îl făcea să aibă o păr bogată, mediteraneană.

Sprâncenele lui George, dese și aproape unite, erau responsabile pentru privirea sa „agresivă”, pe care încerca să o înmoaie smulgându-le, ascunzând-o în spatele ochelarilor de soare cu ramă inteligent aleasă, cu poziții care arătau doar profilul său stâng și cu un control isteric asupra fiecărui cadru din videoclipuri sau filme, a oricărei fotografii care ieșea în public. În ultima fază a carierei sale, a încercat să obțină controlul asupra fiecărei fotografii și material vizual al imaginii sale care circula pe internet. Dar era la fel de greu să controleze asta precum să împiedice miile de blițuri ale aparatelor foto – care deveniseră acum un obiect ce încape în buzunarul tău sau chiar în palma ta – să îl surprindă în fiecare moment: când străbătea scena dansând; când semna autografe pe stradă, zâmbind cu dinți ca dintr-o reclamă de pastă de dinți; când ieșea în cluburi, mereu însoțit de „veșmântul său gay”, cum spun în argou fetele care joacă rolul „relației” în fața băieților care vor să pară heterosexuali.

Cu cât George Michael dorea mai mult să-și ascundă imaginea, cu atât – aproape stângaci – o expunea în tabloide. Incapabil să-și țină gura închisă în fața vârtejului de publicitate, juca roluri sau făcea pe neștiutorul, până când, într-un moment critic al vieții și carierei sale, „a ieșit din dulap” cu un zgomot asurzitor, ca Lazăr care a înviat. Dragostea a fost cea care l-a eliberat. Dar și marea durere.