Acest eseu luminează, parcurgând un drum lung în istoria filozofiei de la Antichitate până în ziua de azi, una dintre cele mai subtile forme de restricție a libertății: ridiculizarea, capacitatea ființei umane de a constrânge prin râsul care ridiculizează.
În mod deosebit politic este râsul ridiculizator care pătrunde relațiile dintre subiectele care compun orice comunitate umană. În jocul politic, în dialectica care conduce la luarea deciziilor și la dominarea unor oameni asupra altora, ridicul se ridică ca unul dintre cei mai eficienți ajutoare în exercitarea puterii, indicând printr-un râs puternic și prelungit celălalt, inamicul în sensul existențial.
Devine un instrument chirurgical în mâinile celor care caută să anihileze pe cei diferiți, pe cei eccentrici, aceia care nu vor sau nu știu cum să se miște în ritmul discursului omogenizant dominant. În măsura în care este supus unei legi care reglementează ordinea și funcția puterilor statului și relațiile acestora cu indivizii, omul care primește atacul râsului care ridiculizează este expus la dispreț, fiind defăimat cu ajutorul ridiculizării și subestimării.
Ridiculizând public, atingem un obiectiv triplu: indicăm, devalorizăm și dăunăm. Cine suferă atacul acestui râs asurzitor rămâne stigmatizat ca altcineva, ca o pură alteritate, ca acela pe care este posibil nu doar să-l combati, ci și să-l urăști.
Premiul Național de Eseu al Universității Complutense din Madrid (Premio UCM de Ensayo 2014)
