Acest tablou a fost văzut de douăsprezece generații de oameni, un sfert din populația umană care a trecut prin lume, de la începutul vremurilor istorice până în zilele noastre. L-au privit bătrâne cerșetoare, împărați ai Europei și studenți, milionarioi de peste Atlantic, papi și prinți ruși, l-au privit virgine nevinovate și prostituate, ofițeri de rang înalt, hoți, genii și țesători, piloți de bombardiere, profesori de școală, l-au privit buni și răi.

Mi se pare că această Madonna este cea mai ateistă expresie a vieții, a omului, fără participarea divină. Scriitorul rus Vasili Grossman a fost unul dintre primii care au descoperit și descris lagărele de concentrare naziste. Grossman a fost cu siguranță influențat de această experiență și imaginea pe care o avea despre lume s-a schimbat: De fapt, după război, a scris cele mai importante lucrări ale sale, cu profunzime și claritate. Și în acea perioadă, de asemenea, ochii săi s-au deschis în legătură cu caracterul autoritar al regimului comunist.

În aceste două considerații asupra frumuseții și destinului, asupra a ceea ce este uman în om și a ceea ce rămâne din el după moarte, cititorul va regăsi suflarea și amprenta autorului "Viață și destin". Este atracția sa pentru detaliile concrete cu ascensiuni lirice bruște, înțelegerea sa profundă și împreună cu aceasta o naivitate intensă legată de o înțelepciune plină de realism.