Cu privire la originea și fundamentul inegalității dintre oameni (1754) „Să ne unim”, a spus cel bogat, „pentru a proteja de opresiune pe cei săraci, pentru a controla pe cei ambițioși și a garanta fiecăruia deținerea a ceea ce îi aparține”. Egalitatea între oameni, a doua dintre cele trei mari cereri ale Revoluției Franceze în apogeul Iluminismului, era o stare care – cu foarte puține excepții – civilizația nu a reușit niciodată să o atingă.

Cu aproape o jumătate de secol mai devreme, în 1754, Jean-Jacques Rousseau a răspuns provocării de a pătrunde în inima problemei sociale, citând cauzele consolidării inegalității ca caracteristică fundamentală (și insurmontabilă?) a sistemelor sociale, așa cum s-au conturat acestea de-a lungul vremii; și din multe perspective, citirea lucrării sale pasionate despre Inegalitate rămâne astăzi la fel de iluminatoare ca atunci, un monument al gândirii politice și sociale moderne.

Jean-Jacques Rousseau (1712-1774), filozof, botanist, compozitor și figură a Iluminismului francez, rămâne o figură proeminentă în istoria filozofiei atât datorită contribuției sale la conturarea filozofiei politice, cât și din cauza influenței exercitate de gândirea sa de pionier asupra gânditorilor ulteriori.

Deși Rousseau credea încă din mijlocul secolului al XVIII-lea că coexistența oamenilor în termeni de libertate și egalitate nu este imposibilă și promova crearea de instituții politice care permit conviețuirea într-o societate cu membri autosuficienți, se prezenta însă constant pesimist cu privire la dacă umanitatea va reuși vreodată să scape de opresiune, alienare și lipsă de libertate.