Un episod istoric din Africa de Sud-Vest (mai exact din actuala Namibia) la începutul secolului al XX-lea dezvăluie temele centrale ale acestui studiu: identitatea, importanța ei, puterea sa și rolurile sale; violența în diversele sale forme naturale și psihologice; schimbarea socială și culturală și tendințele acesteia; întâlnirea dintre rasă, etnie, naționalism și globalizare. În Namibia existau doi bărbați foarte puternici, Samuel Maharero din grupul etnic al Herero și Hendrik Witbooi din grupul etnic Nama. Când Maharero a devenit conducător suprem, chiar și Herero îl considerau incapabil. Era lipsit de voință, dependent și inutil. Consuma mult alcool, dacă nu era alcoolic, iar băuturile alcoolice îi erau furnizate de misionarii metodisti, cărora le făcea reverențe. În schimb, Witbooi, conducătorul suprem al Nama, era mândru, independent și neîngrădit, inteligent, cunoștea bine mai multe limbi și scria poezii. Nama îl considerau un lider carismatic și un expert în războiul de gherilă. A provocat furia coloniștilor germani refuzând protecția germană și tot ceea ce aceasta însemna: dominația lor.

În timp ce toți ceilalți șefi tribali și conducători supremi (inclusiv Maharero) acceptaseră această protecție, Witbooi continua să reziste. În jurnalul său, Witbooi scria: „Am refuzat să predau ceea ce este al meu și numai al meu, ceea ce mi se cuvine. Nu-mi voi preda independența.” În cele din urmă a organizat o scurtă revoltă împotriva germanilor (în care a fost învins) și apoi, din rațiuni pragmatice, a capitulat în fața europenilor. Ambii bărbați au fost victime ale primei genociduri oribile din secolul XX, organizată și executată de coloniștii germani în războiul lor împotriva Herero între 1904 și 1907. Deși cuvântul genocide a fost inventat în 1944 (din cuvântul grecesc γένος și cuvântul latin cide, care înseamnă a ucide), a fost justificat să fie folosit retroactiv pentru a descrie coșmarul din Namibia și atrocitățile împotriva armenilor un deceniu mai târziu.