«E rândul tău, prințesă». O voce răgușită m-a readus brusc în prezent. «Nu am de gând să stau aici până dimineață».

«Nu sunt prințesă», am răspuns scurt, mutând unul dintre caii mei. «E rândul tău, bătrâne».

Harry s-a uitat urât la mine. De fapt, nu știam câți ani avea sau cum ajunsese să fie fără adăpost și să locuiască în parc, unde jucam șah în fiecare dimineață. Știam însă că era un adversar extraordinar.

«Ești o persoană groaznică», a mormăit cu privirea ațintită la tabla de șah.

Cu următoarele trei mutări l-am învins. «Șah mat! Știi ce înseamnă asta, Harry».

Mi-a aruncat o privire furioasă. «Trebuie să te las să-mi oferi micul dejun». Aceștia erau termenii pariului pe care îl făcuserăm cu ceva timp în urmă. Când câștigam, era obligat să accepte o masă gratuită.

Spre cinstea mea, nu m-am lăudat prea mult. «E frumos să fii regină».

Am ajuns la timp la școală, deși la limită. Aveam obiceiul să apar mereu în ultimul moment. Pe aceeași sârmă întinsă jonglam și cu notele mele. Cum puteam să iau un A cu cel mai mic efort posibil? Nu eram leneșă. Doar că aveam un spirit practic. Merita să iau nota 8,5 în loc de 10, dacă astfel aveam timp să mai fac o tură în plus la muncă.