De multe ori mă întreabă cum este să-ți lipsească jumătate din mână. Adevărul este că, deși am acum douăzeci de ani, nu știu. Cum este să-ți lipsească un deget? Fă-mi o favoare și numără-le, bine? Oprește lectura și numără-ți degetele.

Unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte, opt, nouă, zece! Cum este să-ți lipsească al unsprezecelea deget? Hop! Nu știi, nu-i așa? Eu număr până la cinci. Tu până la zece. Nu-mi lipsește nimic. Nici ție. Și dacă faci parte și tu din mica grupă de oameni care nu numărăm până la zece, ca și mine, nici ție nu-ți lipsește nimic. Vorbesc sincer. La început nu înțelegi, pentru că toată viața ta auzi intenția „fără”, pentru că ți s-a spus mereu „ce-ți lipsește”. Îți spun ceva: nu-ți lipsește^ îți prisosește.

Îți prisosesc posibilități. Cu toate acestea, cred că este timpul să începem. Ce zici? Totul a început…

Totul a început în spital, în camera 102. Veniseră bunicii mei, străbunica mea și mătușile mele și așteptau^ mă așteptau. Mă cunoșteau deja^ eram David, fiul puternic și sănătos pe care îl așteptau părinții mei, pe care îl doreau bunicii mei, iar întreaga mea familie abia aștepta să mă nasc.

Bunica mea, Basi, stătea și-și freca degetele mâinilor, neliniștită, emoționată: își învârtea verigheta fără oprire. Aștepta ca tatăl meu să deschidă ușa în orice moment, cu un zâmbet până la urechi, și cu mine în brațe, înfășurat în pătura pe care ea însăși o tricotase cu atâta dragoste și…