„Isabelle, am nevoie de ajutor!”

Stând ghemuită în întuneric, Ali vorbea agitat și în șoaptă la telefonul mobil. Aproximativ un minut a rămas să asculte în tăcere vocea de la celălalt capăt al firului. Din când în când dădea din cap afirmativ, iar părul ei închis la culoare urma mișcarea capului. Când vocea s-a oprit, Ali a căutat partea din spate a telefonului, a scos capacul și apoi bateria. Apoi a tras cu putere cartela SIM și a apăsat-o cu tocmai în pământ. A urcat pe zidul micuț de cărămidă al grădinii londoneze unde se ascundea și, aproape invizibilă în noaptea fără lună, a fugit ca o săgeată pe strada goală, încetinind doar pentru a arunca telefonul gol într-un coș de gunoi deschis. Câteva străzi mai jos a aruncat și bateria peste un zid înalt, într-o grădină. Atunci a auzit un sunet diferit de bătăile pantofilor ei pe trotuar. S-a ascuns în spatele unei dubițe albe, parcată la marginea drumului, și a ascultat ținându-și respirația. Pași. A căutat cu privirea strada liniștită de cartier cu casele identice aliniate și a constatat că îi oferea foarte puține ascunzători. Auzea urmăritorul apropiindu-se alergând – nu mai avea mult timp la dispoziție.