În primul volum, sub direcția Cecile Morrisson, cu titlul "Imperiul Roman de Est (330-641)", a fost prezentată fondarea Imperiului Bizantin. Al doilea volum, sub direcția lui Jean-Claude Cheynet, este dedicat secolelor următoare (secolele VII-XIII).
În perioada medievală, imensul imperiu multinațional, aproape distrus de invaziile slave și, în special, de cele arabo-musulmane, se transformă din nou într-un stat concentrat asupra populației grecești. Totuși, continuă să-i primească pe slavi și pe armeni, fără a fi complet rupt de Italia.
Conducătorii bizantini transformă, în cele din urmă, Bizanțul în cea mai mare putere creștină a secolelor X și XI, înainte de a face față unei noi amenințări, care vine din stepelor orientului: turcii.
Capacitatea de adaptare a imperiului contrazice imaginea unei societăți conservatoare și imuabile, pe care ne-au lăsat-o chiar bizantinii, susținând că inovațiile lor nu erau decât o întoarcere la tradițiile strămoșilor.
Instituțiile, ierarhiile, armatele sunt modificate repetat, pentru a face față noilor amenințări sau pentru a asigura extinderea. Puterea imperială se transformă într-un sistem familial și dinastic, care se perfecționează sub domnia Comnenilor.
Totuși, imperiul își găsește identitatea în creștinismul ortodox, care, după sfârșitul controversei icoanelor, se întemeiază pe cultul icoanelor, inspirând o artă religioasă aparte.
Biserica Bizantină se îndepărtează de Biserica Romei, al cărei primat refuză să-l recunoască, și își extinde sfera de influență asupra bisericilor surori din Bulgaria și Rusia.
În această perioadă, cultura bizantină își îngăduie literatura greacă antică păgână și este convinsă de superioritatea acesteia. Puterea militară și economică a latinilor, care duce la căderea Constantinopolului în 1204, determină bizantinii să se retragă în privința identității lor, ceea ce va avea, ulterior, ca rezultat crearea unei "națiuni-stat".
