În a II-a către Corinteni (5:17), Pavel spune că oricine s-a angajat, prin botez, în Iisus Hristos, intră sau participă la „creația cea nouă”. Totul începe din nou, deoarece lumea reală (care se deosebește de lumea imaginară a fricii, egoismului, lăcomiei și nebuniei noastre) este o lume în care toate sunt legate între ele datorită iubirii lui Hristos.

Trăim în această creație cea nouă, în acest univers complet nou: în noul oraș, cu noul său „regim”, unde nimeni nu este sclav sau străin, lipsit de demnitate. Trăim în aici și acum, dar, în același timp, într-un viitor care este deja prezent. Trăim în „punctul” în care prezentul se atinge de viitor.

Până când începem să ne maturizăm ca creștini, apare o conștientizare că speranța noastră în Hristos nu se referă doar la un eveniment viitor. Se referă la un viitor care a început deja și care se descoperă în relația noastră cu celălalt, cu Iisus Hristos și cu Acela pe care Iisus îl numește „Abba, Tatăl meu”. Este viața Dumnezeului Treimic, care se deschide înaintea noastră și care devine viața noastră – în acest moment prezent, da; dar într-un mod care ne asigură că va continua să se dezvolte în adâncimi pentru care nu putem găsi cuvinte sau imagini, în infinitatea „bogăției și înțelepciunii și cunoașterii lui Dumnezeu” (Rom. 11:33).