Păpușa sau orice echivalent și analog al acesteia nu este deloc "fără viață" începând de la momentul în care este conectată la copil (și la adult de asemenea), intrând astfel într-un contact emoțional, chiar și într-un dialog, deși este auzită ca un monolog sau vine din vid și din noutatea unei transcendențe.

Dar în obiectul păpușii, umbră sau reprezentare, subiectul, chiar și în calitate de supus, rămâne deschis unei subiectivități potențiale: De la momentul în care păpușa depășește un singur (subiect), vorbește și se ciocnește cu alte ființe potențiale, se întâmplă ceva cu adevărat dramatic în reprezentarea lucrurilor.

Faptul că suntem deja în inima teatrului cu originea sa dionisiacă, de la capră la oda, este ceva ce pătrunde și scapă în paginile piesei Alcestis, poate cel mai prețios secret al acesteia.