Care sunt originile sistemelor educaționale? Ce principii au definit „disciplinele” și „gramatica școlii”? Cum se conturează relațiile „putere-cunoaștere” în domeniul educației? Ce idei au influențat și modelat „discuția” pedagogică și „practicile” educaționale? Care este rolul educației în „economiile și societățile cunoașterii” moderne? Cum este definit contextul modern al „abilităților” elevilor și al „calificărilor” educatorilor? Care sunt „discuțiile” și „practicile” moderne care caracterizează școala ca „organism și ca comunitate de învățare”;

De mai sus sunt câteva dintre întrebările fundamentale care străbat capitolele acestei cărți. Scopul autorilor este să analizeze tranziția de la arheologia educației la genealogia instituției educaționale. În carte sunt prezentate în detaliu considerații și politici care au influențat formarea „discuției” pedagogice și a practicilor educaționale în secolele XIX și XX.

Se pune accent pe analiza relațiilor „putere-cunoaștere” în domeniul educației, și pe relațiile dintre „discuția” educațională și practicile sociale. Sunt examinate influențele „globalizării” și „societății cunoașterii” asupra instituției educaționale. Se analizează politicile moderne ale „cunoașterii” legate de noi teorii și procese de învățare, de tranziția de la modelul centrat pe cunoaștere la modelul „centrat pe competențe”, de rolul în schimbare și de modificările în calificările educatorilor, de transformarea școlii în „organism și comunitate de învățare”, de tranziția de la „societățile disciplinare” la „societățile de control” și perspectiva unei societăți complet educaționale.