Dacă filosofia pune întrebarea „care este adevărul?”, există ceva înainte de filozofie, care constituie o condiție prealabilă: capacitatea de a contesta ceea ce se prezintă ca adevăr, de a-l nega, de a-i opune; disponibilitatea de a te poziționa împotriva autorității, adică a puterii intelectuale și politice, și de a avea curajul de a-i aduce critici - "etica critică" sau atitudinea critică.

Foucault a dedicat ultimii ani ai vieții sale studiului istoricului eticii critice în civilizația vestică și, mai specific, unei noțiuni destul de neglijate a gândirii grecești antice: noțiunea de parrhesia. În prelegerile traduse aici, pe care le-a susținut la Universitatea din Berkeley în toamna anului 1983, Foucault examinează originea, formele și evoluția parrhesiei de la secolul al V-lea î.Hr. până la antichitatea târzie.

În Ionul lui Euripide observăm inițial contestarea zeilor ca sursă a adevărului; sediul adevărului încetează să mai fie oracolul și devine însăși orașul. În Orest, din nou al lui Euripide, vedem parrhesia ca un drept în cadrul orașului democratic, și problemele pe care aceasta le creează în contextul competiției publice pentru adevăr. Cu Socrate și Platon, problema adevărului se mută din spațiul public în suflet: Cum se împacă viața pe care o trăiești cu adevărul pe care spui că-l susții? În cinici, parrhesia capătă forma contestării publice a valorilor comune, în timp ce în stoici critica se îndreaptă către sinele însuși și se manifestă ca o autoexaminare continuă a individului în lupta sa pentru libertate interioară, adică adevărată.