„Medea mi se pare că se potrivește cel mai bine cu Euripide dintre toate celelalte eroine ale lucrărilor sale. Singură, exclusă, ciudată. Este condusă spre o acțiune finală. Spre oribil. Și în loc să fie pedepsită, este divinizată. Oare nu este o alegorie mascată în onoarea tuturor celor care devin țapi ispășitori pentru că nu seamănă cu ceilalți? Străini, nu doar din punct de vedere rasial, ci și spiritual”, așa cum se menționează în Prefața ediției.

Medea este o lucrare sălbatică și goală. Această traducere a sa, cu o exprimare fără podoabe poetice, realistă, brută și cotidiană la bază, își propune o lectură modernă a operei, care, deși nu „poetizează”, încearcă să mențină un etos scenic înalt, astfel încât, dacă este interpretată inspirat, să poată să se ridice și să transmită un fior tragic, evidențiind rezistența dramatismului antic, chiar și într-un prezent naturalist.