Reacția obișnuită, aproape reflexivă a observatorilor și cercetătorilor în fața fenomenelor de regresie politică (cum ar fi perpetuarea doctrinei toxice TINA, eșecul inițiativelor de îmbunătățire a celor subordonați sau ascensiunea extremei drepte obscurantiste) este că pentru problemă „societatea este responsabilă”, fie pentru că oamenii „nu înțeleg”, fie pentru că „condițiile post-industriale” nu favorizează, nu sunt –după cum se spune în mod obișnuit– „mature”. Privite dintr-o perspectivă istorică, aceste evaluări sunt extrem de dubioase în ceea ce privește acuratețea, însă problema lor fundamentală este că subestimează –dacă nu ignoră complet– rolul pe care îl joacă politica: discursul public și acțiunile care nu doar reflectă, ci și formează conștiințele.

Cartea de față își propune să evidențieze această dimensiune specifică –relatională– a politicii care formează. Acoperind în profunzime un spectru larg de teme pe o perioadă istorică, care se referă atât la politica instituțională-statului, cât și la cea de revendicare-conflictuală (cu un accent deosebit pe acțiunile mișcării sindicale), volumul înregistrează diverse raționamente politice și încearcă să lumineze modurile în care acestea au influențat evoluțiile.

Prin această lentilă, iese în evidență o concluzie neglijată: că pentru numeroasele eșecuri ale statului (de exemplu, „modernizarea” continuu imposibilă sau neabordarea șomajului) dar și pentru o serie de demersuri de revendicare ineficiente (de la perioada interbelică până în zilele noastre) responsabilă nu a fost –și nu este– „societatea”, ci politica aplicată.

Cititi aici cuprinsul & un capitol exemplificativ.