Ce este ceea ce nu poate fi suportat -în afară de toate? Cum generează gazda străinul? Este permis ca grădinile noastre să se uite în afară? De ce se grăbesc fetele?

Sunt doar câteva dintre întrebările pe care le formulează volumul de poezii al Stavroulei Papadaki intitulat „Și ce va spune lumea?” urmărind firul cuvintelor și încercând prin intermediul acestora să ofere o soluție la următoarea problemă: De ce, odată cu înaintarea în vârstă, învățăm să dăm importanță la „ce va spune lumea” și ne îndepărtăm de micile noastre universuri, trădând tot ceea ce există sau ar putea exista în ele?

Cine este acest lume care tot spune, ce spune de fapt și când vom înceta să-l ascultăm mai mult decât propria noastră voce? Poeziile din acest volum constituie un exercițiu al omului, care încearcă să revendice libertatea sa, palperând drumul dinspre și spre interior și totodată un ecou verbal al tuturor neliniștilor existenței feminine care luptă să se realizeze dincolo de rolurile și normele date.

O încercare de a captura acea condiție ideală în care ne permitem să trăim în lumea noastră menținând în același timp o privire asupra lumii celorlalți și înregistrând această călătorie personală și de emancipare de gen.

„Există zile mai liniștite decât altele când telefoanele nu sună, clopotele și venele noastre pentru viață în acele zile observ cu atenție măsor iar și iar tot ce am la vârfurile degetelor apăs pe respirație, țin și în frica mea spun dacă va veni așa cumva va fi plimbarea morții mele o liniște groasă să se întindă păsările și eu acum neglijentă”