Cincizeci de ani mai târziu, citiți de ce fără Politehnică nu ar exista democrația post-revoluționară. Revolta de la Politehnică a fost o culminare spontană – fără îndrumare de partid – în lupta pentru libertate și democrație.

A fost înscrisă cu putere în conștiința populară, deoarece conținea noțiunea de „sacrificiu”, care funcționează ca un semnal pentru națiuni și popoare. Este unul dintre evenimentele istorice de care fiecare popor are nevoie pentru a-și menține demnitatea.

Mișcarea studențească este cea care l-a forțat pe dictatorul Papadopoulos să inițieze experimentele lui Markezini pentru a-și legitima politic regimul. Dacă acel manevru ar fi reușit, Grecia ar fi fost prinsă într-un parlament fals, sub tutela străină.

Revolta din noiembrie a deschis calea pentru căderea dictaturii, chiar dacă tragedia Ciprului a jucat rolul de catalizator. În acest sens, Politehnica este „mitul” fondator al democrației post-revoluționare. Fiecare mare eveniment istoric, de altfel, capătă dimensiuni de „mit”.

Fără Politehnică, Grecia ar fi urmat probabil o cale similară cu cea a Chilian: dictatorul sângeros Pinochet a preluat printr-un coup de stat în 1973 și a rămas la putere (ca președinte și șef al Forțelor Armate) până în 1998! Nu a fost niciodată în închisoare!

Politicienii lideri ai post-revoluției își datorează carierele „curentului radical” al mișcării studențești, care a impus ocupația. Dacă Politehnica nu ar fi intervenit, partidele ar fi fost obligate să acționeze cel puțin opt ani în cadrul asfixiant al super-puterilor dictatorului-președinte Papadopoulos.

Stavros Lygeros, ca membru al Comitetului de Coordonare în revolta de la Politehnică, își aduce propria mărturie politică și personală despre acele evenimente.