Ziua era atât de minunată încât mi-am dorit ca oamenii să poată trăi încet, așa cum se cântă muzica încet. O după-amiază caldă de sâmbătă, la sfârșitul lunii mai, aproape cincizeci de ani în urmă, stăteam cu cele două surori ale mele, Cordelia și Mary, geamăna mea, precum și cu verișoara noastră Rosamund, în sufrageria casei noastre din Loughborough, un suburbie din sudul Londrei. Era cald ca în mijlocul verii și razele soarelui de culoarea mierii cădeau pe podea, în timp ce aerul de deasupra lor tremura cu particule de praf; iar albinele zumzăiau în jurul unei ramuri mov de viburnum într-o vază pe raftul șemineului. Toate patru simțeam o relaxare care ne cuprindea, pe care o savuram pentru prima, dar și pentru ultima dată, pentru că la sfârșitul trimestrului urma să terminăm școala și trecusem toate examenele care ne-ar fi permis să pășim în lumea adulților. Eram fericite ca niște prizonieri evadați, pentru că toate uram să fim copii.

Pe atunci exista deja, și devenea tot mai puternică cu fiecare an ce trecea, pretextul că copiii nu sunt aceeași specie cu adulții și au o percepție și o inteligență diferită, care îi ajută să trăiască vieți separate și satisfăcătoare. Atunci ca și acum, mi se părea o prostie teribilă. Un copil este un adult care suportă temporar condiții ce exclud posibilitatea fericirii. Când cineva este foarte mic, se chinuie sub astfel de dezavantaje fizice și mentale, ca și cum ar fi suferit un accident groaznic sau o boală; în timp ce însă răniții și paralizații devin obiecte de milă, pentru că nu pot merge și trebuie să fie purtați și nu pot să-și exprime nevoile sau să gândească limpede, nimeni nu plânge după bebeluși deși aceștia manifestă permanent prin plâns confuzia și mândria lor rănită.