Bazată pe o multitudine de surse primare, studiul urmărește traiectoria unui curent de pragmatism care traversează gestionarea problemei cipriote de la începuturile reluării acesteia la ONU până la invazia turcă ilegală.

Urmând un model atemporal în istoria neoelenică, acest curent a îmbrățișat spiritul „adaptărilor reflexive”, o abordare activă și moderată a politicii externe grecești, dar cu impulsuri vizionare. În contrast cu radicalismul prezentist al susținătorilor unirii imediate – parte a „veșnicului diligiannism” pe care l-a criticat Georgios Theotokas în 1955 –, susținătorii adaptărilor reflexive porniseră de la constatarea că gravitatea circumstanțelor postbelice impunea Atenei să se dedice, în prima fază, realizării independenței Ciprului.

Aceaste voci au avertizat la timp că tendința de subestimare a factorului britanic și a revizionismului turc în intensificare ar avea un impact direct asupra intereselor vitale ale Greciei și Ciprului; că evenimentele din septembrie 1955 erau dovada că Ankara nu trata problema cipriota în mod autonom, ci ca parte a unei mize unitare cu centre de revendicări interconectate în Marea Egee de Est; că ignorarea acestei principii fundamentale în politica externă turcă ar avea consecințe nefavorabile pentru românii din Constantinopol, grecii din Imbros și Tenedos și pentru Patriarhia Ecumenică.

Fiind exilate în momente cruciale ale evoluției problemei cipriote, vocile „reflexive” sunt acum readuse din marja istoriei și se evidențiază, printre altele, ca ultimă linie de apărare a diplomației în fața politicii cipriote a dictaturii.

În paginile cărții sunt examinate și alte expresii importante ale problemei cipriote: acuzațiile privind respectarea „unei linii duble” de către Atena și divergențele cu privire la radicalizarea luptei unionaliste; multiplele utilizări ale narațiunii despre „degrecizarea” ciprioților; cazurile lui A. S. Vlachos, Georgios Seferis și Alexis Kyros; influența politică exercitată de atmosfera „linie de față”; presiunile postbelice împotriva constituirii unui veritabil front anti-colonial cu caracter pan-cipriot, din teama de a nu întări stânga cipriotă; în cele din urmă, anxietatea pragmatiștilor de a proteja integritatea instituțională a politicii externe și gândurile lor pentru o „curățare” globală a relațiilor greco-turce.