Nu-mi amintesc exact când am început să simt că ceva nu este în regulă cu mine. Bănuiesc că acest sentiment a fost acolo pentru o perioadă lungă de timp. Mama mea îmi spune că am fost un bebeluș foarte cuminte – în cea mai mare parte absolut mulțumit și liniștit. Se întreba de ce era toată agitația asta legată de creșterea copiilor. Am învățat să vorbesc și de atunci nu m-am mai oprit din vorbit. Lucrul meu preferat era să întreb bunicii aproape despre orice. Iubeam cărțile lor vechi cu copertă tare, pe care le scoteau de pe rafturi pentru a răspunde la întrebările mele nesfârșite. Aveam o viață interioară bogată; îmi spuneam povești bazate pe lumi interioare complexe, cu personaje fantastice, locuri și evenimente care se suprapuneau și se dezvoltau pe tot parcursul acelei perioade de visare. În primii ani ai vieții mele, mintea mea era un spațiu sacru în care îmi plăcea să locuiesc. Dar cum s-au schimbat lucrurile?

Cu cât vedeam mai multe în jurul meu, cu cât trăiam mai multe experiențe noi, cu atât deveneam mai precaută și mai speriată. Aceste sentimente s-au intensificat la școală. Majoritatea copiilor păreau lipsiți de griji, însă eu eram foarte anxioasă chiar și pentru a mă cățăra în copaci cu ei. Adesea plângeam în tăcere în timpul orelor de matematică din clasa a treia pentru că nu înțelegeam nimic. Acolo am avut și prima sângerare nazală; mi-am ascuns fața în mâini pentru că îmi era foarte rușine să atrag atenția celorlalți asupra mea. Când învățătoarea mi-a cerut să dau mâinile jos, sângele gros se întinsese pe fața și pe palmele mele. Am simțit o rușine foarte mare. Mai târziu am fost diagnosticată cu discalculie, o dificultate de învățare care face înțelegerea numerelor foarte dificilă, dar și cu ADHD (Tulburare de Deficit de Atenție – Hiperactivitate) care face concentrarea destul de dificilă, cu excepția cazului în care subiectul respectiv mă interesează.