«„Epitaf” este un exemplu remarcabil de fanatism. Acest discurs al lui Pericle este, împreună cu armonia sa, un predicat al pasiunii, care însoțește durerea și moartea, dar și sentimentul de superioritate. Deși putem doar să presupunem gradul de implicare al lui Tucidide în contextul „Epitafului”, putem totuși să ne gândim și la opinia că istoricul se află în umbra marelui politician și orator atunci când acesta susținea „Epitaf”, un monument al virtutei și curajului.

Trebuie să menționăm că Tucidide se menține departe de partidele politice și de ideologii. Totuși, el îi critică fără milă pe democrați pentru greșelile lor și pentru abaterile lor de la regulile democrației autentice, cea pe care o laudă Pericle, în timp ce, simultan, acuză oligarhii și susținătorii lor, în special pe cei care au jucat un rol în viața politică în timpul războiului peloponesiac.

Obiectivitatea istoricului este virtutea sa. Unele abateri neimportante nu anulează regula. Obiectivitatea sa în desfășurarea evenimentelor din prim-planul istoriei este puterea sa. Critică dreptatea celui puternic și impunerea violenței».