«Ben!»

Da, da. «Be–ni!!!» Lăsați-mă în pace. «Be–nia–min!» Nu mă…, zic eu. Când încep surorile mele să mă strige, nu se opresc deloc. Nu-mi pasă. Să țipe până li se închide gâtul. Nu vor primi niciun răspuns de la mine. Ascunzătoarea mea este perfectă. Aici nu mă găsește nimeni. Această cămăruță secretă din adâncul podului nostru am descoperit-o anul trecut. M-am sprijinit întâmplător cu spatele de perete – și brusc peretele a cedat și s-a deschis în spatele meu. Am apucat să mă țin și să nu ajung pe cealaltă parte a ușii înguste. Dacă nu mă țineam, sigur aș fi căzut în cămăruță.

Care este foarte mică. Are doar un scaun și o comodă și nu încape nimic altceva. Această comodă probabil că este aici de la începutul lumii. Casa noastră a fost construită în 1850, există și un act care o atestă. Mama mea l-a înrămat și l-a agățat în sufragerie lângă șemineu. Poate că și comoda este la fel de veche, ba chiar mai veche. Scaunul cu spătar împletit l-am adus eu pe ascuns din subsol. Până acum nu am reușit să deschid sertarele comodei. Nu-i nimic. Am timp. La un moment dat voi reuși. Și sper să găsesc ceva cu adevărat prețios. O tijă de aur, să zicem – sau măcar o hartă a comorii.

«Ben!» aud acum vocea mamei. Dar nici de data asta nu mă mișc. Aici sus pot citi ce vreau și cât vreau. Sau pot privi pe fereastra mică norii, fără să mă deranjeze nimeni. Îi privesc și îmi imaginez că călătoresc cu ei, în Australia, în Tasmania, în Antarctica, oriunde vreau eu. Și că mă întorc acasă când surorile mele au plecat deja. Ciudat că până acum niciunul dintre ai mei nu s-a gândit că poate există și o altă cămăruță aici sus, în pod. Trebuie doar să te uiți la acoperișul casei noastre de jos, de pe stradă, ca să-ți dai seama. Se vede fereastra podului.