Ploaia care cădea era foarte puternică. Parcă Dumnezeu hotărâse să agațe o perdea de apă din cer; o perdea care, spre deosebire de cele obișnuite, nu putea fi dată la o parte ca să vezi ce se află în spatele ei. Așadar, eram nevoiți să vedem totul deformându-se prin micile caleidoscoape ale acelei ploi magice. Probabil acesta era motivul pentru care niciunul dintre noi nu l-a văzut căzând: ploaia ne împiedicase. Niciunul dintre noi, în afară de Rallou. Numai ea îl văzuse, trebuie să spunem adevărul! Dar Rallou era un copil foarte timid din fire și vorbea puțin sau deloc. Așa că și noi eram obișnuiți să nu-i acordăm prea multă atenție. Când, așadar, s-a întors și cu ochii ei mari ne-a privit foarte atent și foarte serios a spus: „Tocmai am văzut un îng... înger căzând pe pământ. Probabil ploaia l-a luat cu ea”, noi abia i-am aruncat o privire fugace și apoi ne-am întors, visători, fiecare la propria lui bucată de geam, ca să nu pierdem socoteala picăturilor.

Aceasta era jocul pe care îl jucam așteptând să se potolească furtuna: număram picăturile de ploaie. Ce altceva puteam face, până la urmă? Profesorul ne spusese clar: mingea în clasă nici vorbă. Iar curtea noastră, ca de obicei, era o baltă. Așa că, după ce jucasem spânzurătoarea, povestisem diverse glume și îl tachinasem de o mie de ori pe Toto pentru pălăria lui, pentru ghiozdanul rupt, pentru unchiul său escroc, iar el ne înjurase de o mie de ori, ne scosese limba de atâtea ori și ne amenințase, arătându-ne pumnii, că ne va arunca pe jos să mâncăm noroi, ne plictisisem deja și stăteam supărați cu nasurile lipite de geamuri, privind perdeaua de apă.