Timpul ne conține și ne definește pe toți. De la gânguritul până la bătrânețe. Timpul este egal cu omul. Omul este egal cu simțurile. Simțurile sunt egale cu înțelegerea. Înțelegerea este egală cu limbajul. Limbaj cu suflet.

Pentru că cuvintele pentru mine sună ca un întreg univers de semnificații și creează universuri de trezire și adevăr, am dorit din trunchiul meu, din propria mea viață de observație și analiză interioară, să scriu aceste 77 de texte.

Într-o sută șaptezeci și șapte de povești mici sau Istorii, care reflectă tot ceea ce am gândit, dar am uitat. Ce am simțit, ce ne-am întrebat, ce am căutat și iubit… dar am uitat din timiditate poate. Ceea ce am temut și poate nici nu îndrăznim să ne destăinuim nouă înșine. Cele pe care nu știm cum să le spunem, dar care au fost spuse când ne-am găsit pe noi înșine prin ele.

Într-o epocă în care nu există mișcare a ideilor, ci mișcare a regulilor, stilurilor de viață și comportamentului. Într-o lume care este un continuu hohot de consum, cred că aceste texte sunt texte ale atingerilor, trezirii, empatiei, solidarității și, mai presus de toate, ale iubirii iertătoare.

Bătălia cea mai mare pe care trebuie să o înfruntăm este între cele pe care le simțim și cele pe care le „știm”… O bătălie din care nu am plecat niciodată, ci am revenit pentru că poate suntem răspunsuri uitate la întrebări esențiale. Pentru că am uitat că vârfurile noastre ne aparțin și se termină la poalele memoriei noastre… În cele din urmă „suntem ceea ce am uitat”, poate?