Cine se ocupă de tema iubirii și crede că o va aborda satisfăcător și în detaliu, este cel puțin naiv, deoarece „unde este iubire, acolo, în același timp, este și Dumnezeu” (Isaac Sirul, Cuvântul A).

Sau, conform Cărții Scării, „cel care vrea să vorbească despre iubire, a încercat să vorbească despre Dumnezeu”, având în vedere că Dumnezeul necuprins „este iubire” (1 Ioan 4.8,16). În iubirea umană, oricât de mult indivizii se unesc, niciodată nu este posibil să se înalțe la starea inaccesibilă a Sfintei Treimi.

Cu toate acestea, Hristos în rugăciunea Sa arhierească, Îl roagă pe Tatăl Său „ca toți să fie una, așa cum Tu, Tată, ești în mine și eu în Tine, pentru ca și ei să fie una în noi” (Ioan 17.20-21). Ne arată țelul inaccesibil, pentru a ne insufla zelul de a ne strădui să ne apropiem cât mai mult de el.

Oarecum terifiant cuvântul. Ni se cere iubirea în cea mai absolută formă a ei. Suntem copii ai unui singur Tată, deci suntem frați egali între noi. „Un Duh... un Domn, o credință, o botez; un Dumnezeu și Tată al tuturor”, insistă Pavel (Efeseni 4.4-6).

Pe de altă parte, iubirea profundă și sinceră constituie dimensiunea verticală a frăției, asemănătoare cu relația verticală a persoanelor divine. Iubire în adâncime, verticală, sacrificatoare; și în lățime, către toți, fără excluderi. Vertical și orizontal, sacrificator! Cruce! Ca și Crucea lui Hristos. Sau, altfel spus, iubire verticală către cele de sus, către Dumnezeu; și orizontal în lățime, către oameni...