Sunt puține lucrurile care nu-mi plac la muncă. Aceste întrebări ale Rafaelei sunt cu siguranță unul dintre ele, poate chiar cel mai important. Știu că mă întreabă din politețe, dar m-aș simți mult mai bine dacă m-ar lăsa în pace. Dincolo de asta, însă, adevărul este că îmi place să lucrez. Nu este din cauza locului, cu siguranță nu. Dacă ar fi după mine, toate acele pernuțe cu flori pe scaunele de fier și ghivecele de plastic de pe mese, pe care Rafaela, cu vorbăria ei fără sfârșit, a reușit să-i convingă pe părinții ei să le pună în magazin, ar ajunge la cele mai apropiate coșuri de reciclare. Dar ele o fac să se simtă bine și tot urcă poze filtrate pe Instagram. Poate încearcă să-și creeze un portofoliu în cazul în care își schimbă părerea în viitor și decide să se ocupe de a doua mare pasiune a ei, cum spune, decorarea. Eu cred că probabil simte deja că alegerea psihologiei a fost greșită, nu că ar fi excelat în arhitectură, dar OK.

Nici măcar nu este tipul de muncă. Nu pot spune că prepararea cafelelor este motivul existenței mele în această lume, dar nici asta nu pot spune cu siguranță, pentru că în această perioadă nu am nicio idee care este acest motiv și dacă, în cele din urmă, există vreunul. Cred că ceea ce îmi place cel mai mult este rutina, oamenii, agitația. Are un flux să lucrezi la cafenea. Și nu ne potrivim mereu cu Rafaela. De obicei ea alege turele în timpul săptămânii, în timp ce eu prefer weekendurile. În timpul săptămânii, puțin cu școala, puțin cu învățatul, trece timpul mai ușor. Nu pot spune însă că același lucru este valabil și pentru weekenduri.