În cadrul studiilor istorice, chestiunea dacă stigmatizarea, supravegherea, încarcerarea, dezrădăcinarea și uciderea celor considerați bolnavi, degenerati, eretici, periculoși, paria sau, în general, „diferiți”, în numele protecției societății, sunt procese legate de modernitate sau dacă sunt istorice, deci universale și stabile, are un caracter esențial.
Istoricii și sociologii sănătății s-au concentrat asupra proceselor complexe care au dus la crearea instituțiilor statale de asistență și asigurare a sănătății publice. Aceste procese au fost practic accelerate și raționalizate de discursul bio-medical, precum și de statul centralizat-intervenționist al perioadei moderne.
Locurile de încarcerare și izolare a „periculoșilor” pentru securitatea și sănătatea publică, în corelație cu practicile represive și medicale conexe, s-au multiplicat în secolul al XIX-lea și în prima jumătate a secolului XX.
