Pe parcursul vieții sale bogate și tumultoase, Freud nu s-a ocupat doar de psihanaliza clinică și de scrierea de cărți și studii științifice care aveau să schimbe radical modul în care înțelegem și abordăm astăzi bolile mintale, ci a studiat în profunzime literatura și teatrul.
În multe dintre lucrările sale, a analizat într-un mod pătrunzător și original romane clasice și piese de teatru, dorind să arate că multe dintre teoriile sale erau confirmate de acțiunile și comportamentul personajelor acestora.
Pe lângă cunoscutul eseu care poartă titlul sugestiv "Dostoievski și patricidul", în care Freud încearcă să analizeze psihologic pe marele scriitor rus și să abordeze interpretativ capodopera sa, "Frații Karamazov", acest volum conține alte patru eseuri importante despre literatură, prin intermediul cărora Freud a dorit să susțină și să justifice propriile sale teorii și obsesiile psihanalitice.
Cu excepția eseului timpuriu "Personaje psihopate pe scenă", care a fost cel mai probabil scris la sfârșitul anului 1905 sau la începutul anului 1906, dar publicat postum, celelalte trei eseuri din volum, "Efemerul", "Anumiți caracteri văzuți prin prisma muncii psihanalitice" și "O amintire din copilărie din autobiografia lui Goethe", au fost scrise în decada 1910 și constituie un punct de referință în opera sa.
În aceste lucrări, Freud abordează diferite aspecte ale psihanalizei și ne oferă un portret rar și duios al unor personaje istorice, dar și o analiză de profundis a unor opere de teatru clasice, precum Macbeth, Richard al III-lea și Hamlet de Shakespeare, Rosmersholm de Ibsen, Emilia Galotti de Lessing, precum și Aiax și Filocte de Sofocle.
